RSS Feed

Viitor

524378_444166895671607_1883575150_n

 

Am postat-o și pe TUMBLR, e un mic poem al meu. 🙂

#revelatia numarul unu

Oamenii se așteaptă să fii lângă ei când au probleme, 
dar de cele mai multe ori uită să te întrebe dacă tu ești bine.

Eu sunt această persoană :)

        Opt planete în Sistemul Solar. Șase continente, cinci oceane, o sută nouăzeci și cinci de țări, peste șapte miliarde de locuitori pe Terra. Cu fiecare minut care trece cineva se mai naște. O nouă speranță apare, și, totodată, cu fiecare minut care trece, cineva, undeva moare. Din toată această mare de suflete fac parte și eu. Cine sunt eu?

          Eu sunt un om plin de defecte și calități, lucruri fără de care nu aș mai fi eu, lucruri care mă alcătuiesc precum piesele completează un puzzle. Eu sunt un om plin de vise, de speranțe, de dorințe, de greșeli, de lucruri bune, un om care cu fiecare bătaie de inimă vrea mai mult.

        Bunicul îmi spunea, când eram micuță, că timpul e precum un ocean.Noi putem ține în mâinile noastre o infimă parte din el, dar, dacă suntem destul de curajoși, putem transforma acea mică parte în ceva care să conteze. Atunci, pe la 4-5 anișori, nu realizam ceea ce se ascunde în spatele vorbelor lui, nu știam ce voiam, mă mulțumeam cu zâmbetul mamei, cu povestea de seară spusă de tata, cu înghețata primită de la bunicul și cu bunica ce-mi cânta mereu.

        Acum vreau mai mult, din ce în ce mai mult. Și nu din punct de vedere material, căci consider că toate aceste bunuri, fără de care oamenii nu ar putea trăi, reprezintă ceva trecător, ceva ce piere la simpla atingere nemiloasă a timpului. Vreau ca cineva, cândva, în viitor, să-și amintească de mine. În acestă mare de inimi, vreau să fiu un val ce lovește imensa plajă a vieții și lasă o urmă. Un semn, cât de mic posibil, vreau ca oamenii să știe că am fost aici și că am luptat, nu doar pentru mine, ci și pentru alții care-s prea fricoși să lupte pentru ei înșiși. Vreau să fiu o voce care să se facă auzită din mulțimea în care se află, nu ecoul cuiva. Vreau să fac lumea un loc mai bun. Sunt vorbe mari, știu, dar se spune că atâta timp cât respiri totul e posibil.

        Există suișuri și coborâșuri, pajiști pline de verdeață și păduri uscate, inimi rezistente și inimi rănite. Viața este un munte, însă în timp ce îl urci realizezi că priveliștea a meritat efortul. Eu am început să-mi escaladez muntele. E foarte înalt, plin de obstacole, dar lumina ce pătrunde timidă din vârful acestuia îmi dă curaj, îmi dă putere, încredere că îmi pot îndeplini visurile.

       Eu sunt această persoană care știe ceea ce vrea și știe că nu trebuie să renunțe la asta, știe că e dificil să aștepți până ce totul va deveni realitate, dar că e și mai dificil să regreți că nu ai încercat.

Destăinuire

            „Și l-aș fi iubit, cum marea iubește țărmul: la nesfârșit. Chiar dacă țărmul îl trimite înapoi, oceanul niciodată nu-ncetează să-l sărute. Și l-aș fi iubit, din cap până în picioare. Din vârful nasului, până la degetul mic de la mâna dreaptă. De la ochii aceia încețoșați de vise, până la buzele pline de dulceață. De la inima ce-i bătea melodios în piept, până la pulsul de la vena mâinii stângi. De la genele negre, până la călcâiul piciorului drept. Și-aș fi luat-o de la capăt. Iar și iar. Până nu ar mai rămâne nimic de iubit. Și când n-ar mai rămâne nimic de iubit, aș inventa eu ceva nou. 

            I-aș fi iubit pământul de sub picioare, și sângele din vene, și aerul din plămâni, și tot ce ar fi atins, și fiecare cuvânt pe care-l spunea, fiecare bătaie a inimii, fiecare suspin, fiecare șoaptă, fiecare strănut, căci toate astea alcătuiau persoana pentru care aș fi dat totul.
Și l-aș fi iubit, dacă mi-ar fi dat ocazia. Măcar un minut, căci minutul acela știam că, în mintea mea, era ceva infim, dar în sufletul meu, minutul acela era eternitate.
Dar nu mi-a dat nici măcar o secundă să-l iubesc. A venit, mi-a pictat lumea-n culori cu totul diferite, dar n-a așteptat nici măcar să se usuce vopseaua că a și plecat. S-a dus să picteze lumea altcuiva. Poate acolo va aștepta, poate acolo va rămâne, va rămâne măcar până se usucă vopseaua, și poate va da alt contur acelei lumi.

         La mine a făcut-o, fără să vrea, a modelat totul printr-o simplă privire. Și apoi a plecat, lăsându-mă pe mine aici, singură, ducându-i dorul. Lăsându-mă pe mine aici să mâzgălesc ceva ce el începuse atât de frumos. ”


       Se semnă la sfârșit, puse pixul jos, își bău cafeaua și plecă.
Oare, mă-ntreb, dacă i-ar fi dat ocazia, EA l-ar fi iubit așa cum mi-a povestit?

 

Noi împreună suntem infiniți

– Spune-mi o poveste.
– Ce poveste?
– Povestea noastră. Cum ne vom reîntâlni, și cum ne vom îndrăgosti, și cum ne vom săruta ca și cum ar fi pentru prima dată. Și cum vom face dragoste cu orele fără să obosim. Și cum ne vom certa…
– Dar ne vom împăca, nu?
– Da, repede, foarte repede. Defapt nu! Nu ne vom certa. Noi doar ne vom iubi. Până vom consuma toată dragostea din lume.
– Și când nu va mai rămâne dragoste?
– Pentru noi întotdeauna va rămâne dragoste.
– Și finalul?
– Fără final. Noi împreună suntem infiniți.

*dețin acest mic dialog, în realitate e mai lung, dar l-am scurtat  
și l-am postat AICI, apoi a fost copiat și postat pe vreo 6 pagini
de pe Facebook.. long story, ceea ce voiam sa menționez e
că e al meu, creație proprie.

Vânători de speranțe

Noi, muritorii, vânăm trăiri eterne.
Vânăm certitudini pentru a ne mai putea șterge din nesiguranță.
Vânăm iubire, căci doar în felul acesta, teama că vom muri singuri se diminuează.
Vânăm vise, le prindem, dacă nu pe ale noastre, pe ale altora, și le ținem captive, neștiind că visele, ca să devină realitate, trebuie lăsate libere.
Vânăm fericire, dar, amestecată cu tristețea pe care deja o avem, fericirea se transformă în amar, amarul zilelor ce trec și nu se mai întorc.
Și timp de zeci de ani alergăm după tot felul de lucruri, nerealizând că la sfârșitul cursei toate acestea ne sunt inutile.
La sfârșitul drumului, cu toții cădem în aceeași prăpastie.

Scrisoare către inima mea

                                                                       Dragă Inimă,

        M-am îndrăgostit. Și te rog să nu dai vina pe mine. Zău dacă am vrut să se întâmple ceva! Pur și simplu s-a întâmplat.. Tu ești de vină, până la urmă! Tu și ochii ce l-au văzut pe EL.
EL… și EL e de vină! Că a apărut în calea mea când tu, ca o proastă, te-ai găsit să-ți găsești o pereche. Perechile mele de cercei și șosete nu-ți mai ajungeau. Nu crezi că ești cam egoistă? Și văd că nu te-ai învățat minte. Nu știi vorba aia? Din greșeli înveți. Dar văd că tu n-ai învățat din greșeli. Să-ți fie rușine! În fine, chiar sunt curioasă cum o să te descurci de data asta. Am vorbit și cu Creier. A zis să-ți dau vreo două-trei din partea lui. Și mi-a zis să-ți transmit condoleanțe. Că cică a calculat el și dragostea asta o să dureze ceva timp. Și o să fie a dracu de dureroasă și greu de depășit …
Mult succes, zic!

Cu părere de rău,
Eu.